Lorena Balint

Poveste scrisă de Lorena Balint

Cea mai mare frecventă cale prin care oamenii renunță la putere este gândul că nu au putere.

– Alice Walker, autoarea cărții “Culoarea Purpurie”

 

Sfîrșitul liceului s-a suprapus, pentru mine, cu Revoluția din 1989. Amintirile sunt foarte vii - îmi vor clocoti în minte și în suflet până când voi închide ochii, probabil. 

Orele lungi petrecute în boxa apartamentului, de spaima "teroriștilor”. Pregătirea mesei de Crăciun în întuneric. Incertitudinea momentului. Ceața viitorului. Imaginile oribile de la televizor, pe care aș vrea să nu le fi văzut niciodată. Frica.

Vestea. Că. Dorinel. Ghinea. A. Murit. 

Dorinel avea 18 ani, ca mine. A fost la același liceu cu mine. Era în armată, ca majoritatea colegilor mei. Și a murit, fără să știe și fără să se știe de ce. 

Ani mai tărziu, l-am întâlnit pe cel care urma să-mi devină soț. Nu-mi aduc aminte când am observat lobul urechii vânat. Degerase, în armată. În Sibiul lui Nicușor Ceaușescu. În timpul Revoluției. A dormit în copaci și a mâncat printre gloanțe. Ca și Dorinel, avea 18 ani. Dar el s-a întors acasă.

Aproape 27 de ani mai târziu, nimeni nu are un răspuns cum au murit cei 42 de copii, printre care și Dorinel, la Aeroportul București.

Aproape 27 de ani mai târziu, degerătura soțului meu e tot acolo.

Aproape 27 de ani mai târziu, avem o țară democratică. Putem vorbi fără frică, citi fără frică, putem merge unde dorim, putem alege să mergem sau nu în armată, putem să ne decidem propria soartă. Sunt drepturi pe care Dorinel nu le-a avut. O democrație pe care el nu a apucat-o. Unde puterea e a poporului. Și poporul are o voce – și dreptul de o folosi. 

În câteva zile, avem ocazia ca vocea noastră, a poporului, să fie auzită – TARE. Și să conteze – MULT. Așa că haidem să strigăm cu toată puterea - prin VOT. Avem o obligație morală pentru Dorinel și restul copiilor prinși în mijlocul unei lupte care nu a fost a lor. Pentru noi. Pentru copiii noștri. Pentru viitor. PENTRU CĂ PUTEM. Pentru că apatia nu duce nicăieri. Și, cu suficientă apatie, istoria se poate repeta.

Mulțumesc, Dorinel. Aș fi fost onorată să te cunosc, dar drumurile nu ni s-au întâlnit niciodată.