Tati, unde mergem?

Poveste scrisă de Ana P.

“De ce trebuie să mergem?” “Dar e frumos acolo?” “Vine și Bubi?” “Poate să vină și Matei?” “Măcar în vizită?” “Și nu trebuie să mai merg la școală?” “Dar ne întoarcem, nu?”

Cam așa își asedia tatăl un baiețel de vreo 6-7 ani, vara trecută, pe plajă în Eforie. Subiectul m-a intrigat și am început să urmăresc cu atenție întreaga discuție. De fapt, era un interogatoriu, tatăl reușea cu greu să bălmăjească câte un răspuns convenabil pentru cel mic. Mă uit mai atentă și recunosc “interogatul”. Fost coleg de Politehnică, nu-l mai văzusem de 10 ani, cam de când am terminat facultatea. Mă ridic de pe șezlong și merg să-l salut. Trecem rapid peste politețuri, fac cunoștință și cu micul “detectiv” care se retrage rapid înapoi la tabletă, pe șezlong.

Dincolo de bucuria revederii, omul părea ușurat că am întrerupt discuția de mai devreme. Terminăm rapid cu ce-am mai făcut eu în toți anii ăștia, ajungem la el. Îmi poveșteste că, după facultate, s-a angajat într-o multinațională unde i-a fost ok, dar s-a hotărât la un moment dat să-și deschidă un mic business. Împreună cu niste prieteni au investit într-o platformă online. Îmi suna bine, dar mă oprește înainte să apuc să-l felicit. îmi zice ca au închis-o, birocrația și resursele limitate i-au falimentat. Nu intru în detalii. El continuă, ajungem la zilele noastre. S-a întors în multinațională, câștigă binișor, dar este în preaviz, a primit un job în Canada. Încep să înțeleg de unde “interogatoriul” de mai devreme.

Îmi zice că este decis de mai mult de un an să plece, a tot aplicat la diverse joburi și până la urmă i-a ieșit. Zâmbește. Zâmbesc și eu. El continuă și parcă își “justifică” decizia: “Nu ai ce să faci aici. Am încercat, dar e prea multa mizerie în țara asta. Hai, cu business-ul mai e cum e, aia e. Am investit, am pierdut, asta e. Dar anu’ trecut am plimbat-o pe maică-mea vreo 6 luni prin spitale. Doamne ferește să te îmbolnăvești în țara asta. Spăgi în stânga și-n dreapta, nu tu medicamente..auzi tu, să dai șpagă să o interneze…”. Mă simt nevoită să-l opresc și să ma lămuresc ce s-a întâmplat cu mama lui. Aflu că lucrurile au ieșit bine (mult spus, banuiesc) până la urmă, o tumoare depistată la timp.

Facem o pauză, ne uitam spre “detectiv”, el nu ne bagă în seamă.

Discuția continuă. De fapt, monologul. Omul își continuă pledoaria anti-România. Soția profesoară, salariu mizer, prețurile la apartamente te omoară, școala nu mai e cum a fost odată. Eu tac, nu apuc să zic mare lucru, dau din cap.

Ajunge și la clasa politică. “Peștele de la cap se împute…până nu dispare toată Mafia asta, toți, n-ai ce să faci aici. Doar să te bagi în jocul lor. Eu nu vreau asta… Nici nu am mai votat. Pentru ce?”

Recunosc că aici îmi atinge un nerv. Încerc din răsputeri să vin cu o tolbă de argumente raționale (vorba aia, suntem absolvenți de Politehnică), să-l contrazic. Nu-mi iese, deși știu că am dreptate. Problema este că știu că și el are dreptate.

Deja nisipul mă ardea în talpă, micul detectiv nu prea mai avea stare, ne salutăm, îi urez toate cele bune, ne promitem că ținem legătura, schimbăm numere de telefon.

Mă întorc înapoi la șezlongul meu, iritată că nu am putut să-l contrazic. Îmi vine în minte doar replica asta:  “Poate peștele e deja împuțit la cap, dar are nevoie de un corp sănătos ca să-și revină”. Mă îndoiesc că perspectiva asta l-ar fi făcut să voteze.

Din toată discuția, o singură întrebare în continuare mă bântuie: cum naiba să nu votezi?